„N-am timp!” este, de departe, slagarul vremurilor noastre. Si boala oamenilor moderni care suntem.
Mereu suntem în așteptarea următorului moment care să ne aducă puțină fericire, însă atunci când apare, uităm să-l trăim.
Trăim pe fugă, mâncăm pe fugă, iubim grăbiţi, dormim puţin pentru că suntem tot timpul într-un dute-vino constant. Dimineaţa şi seara reprezintă supremul galo. Ajungem peste timp să nu mai observăm cum trec anotimpurile, cum trec anii, cum trec momentele importante peste noi pentru că suntem tot timpul pe fugă.
Ne pierdem anii în bănci rigide, în birouri închise,butonări de taste, geamuri închise pentru a nu fi deranjaţi de zgomotul asfaltului bătătorit depicioare agitate, alţi paşi grăbiţi, de maşini, în care alţi oameni se grăbesc spre locul de muncă.
Ne lăsăm furaţi de mirajul internetului, al calculatoarelor, al gaget-urilor închipuindu-ne că sunt porţi spre lume, legături spre noi oameni, spre noi culmi.
Căutam informaţii pe google, pe care să le folosm ulterior în proiecte. Nu mai citim, nu mai gândim fără ajutorul său, nu cercetăm în manuale vechi.Ne dăm web pe messenger pentru că nu mai avem timp să ne vedem faţa în faţă.
Împărtăşim impresiile noastre prin like-uri şi comentarii, nu verbal, nu faţă în faţă. Totul este făcut din spatele unor cutii electronice care pur şi simplu ne ţin la distanţă de lumea reală. Dăm sms-uri şi telefoane în grabă de sărbători sau pentru a ne întâlni. O întâlnire întâmplătoare înseamnă imposibilitatea de a ajunge la timp la o altă întâlnire programată din timp. Închidem telefoanele brusc şi brutal invocând lipsa timpului, aceeaşi veche fraza” Am treabă!”.
Ne amăgim că suntem fericiţi, trăim cu iluzia că avem timp să le facem pe toate, că este destul timp şi pentru distracţie dar acum munca este pe primul loc. Am devenit chiriaşi în propriile trupuri, plătim chirii exorbitante, devenim ceea ce privim zilnic, computere, roboţi, fără sentimente, fără simţiri, fără să ne pese de restul lumii.
