Clipele trec, devin amintiri. Adunăm povești, risipim priviri! Visăm, vorbim, uneori dansăm, mâncăm, muncim și adeseori dormim – Viața! Și din toate acestea facem artă – zâmbind, iubind, trăind!
Retrăim clipe de neuitat şi înţelegem că amintirile şi-au găsit un loc în sufletul nostru şi vor rămâne mereu acolo chiar dacă în ele se ascund nu doar bucurii, ci şi tristeţi. Fiecare amintire păstrează în ea o emoţie, o imagine, o stare. Clipe care au rămas în loc doar pentru că au o semnificaţie deosebită pentru sufletul nostru. Cine nu are amintiri poate fi considerat sărac şi trebuie să ne construim amintiri pentru că ele vor fi casa noastră mai târziu.
Amintiri… cele care rămân întotdeauna tipărite pe scoarţa cerebrală, de multe ori ele fiind vinovate pentru numărul impresionant de nopţi nedormite.
Imaginea prezentului se reflectă în oglinda viitorului, la fel cum şi puterea pentru a înfrunta viitorul se găseşte în amintirea trecutului. Tu eşti cineva şi în acelaşi timp eşti nimeni, tu poţi schimba multe, dar în acelaşi timp nu ai concepţia de diferit.
Clipele trec…
Cu ajutorul clipelor trecătoare am aşternut amintiri plăcute şi mai puţin plăcute pe harta vieţii. Prin asta am învăţat să zic: „Nu mă tem!“, prin asta am văzut că viaţa nu e în alb şi negru. Prin amintiri îngropate am înviat spiritul, iar prin amintiri vii am ucis cruda realitate.
Cu toate astea, bune şi rele, la capăt de drum ne rămâne doar amintirea clipelor realmente semnificative pentru fiecare în parte. Nu contează câţi paşi faci, ci drumul pe care l-ai ales; nu contează cât de sus sari, ci felul cum aterizezi.
Pentru mine, amintirea reprezintă doar o amprentă pusă fiecărui moment special. Un moment este special numai dacă îl împarţi cu persoana potrivită, neţinând cont de iuţimea timpului; acum ştii şi tu de ce spun eu: clipele trec, amintirile rămân…
